În procesul penal modern, formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţă materială (ratione materiae), competenţă personală (ratione personae) şi competenţă teritorială (ratione loci).

În sprijinul aceleiaşi idei, doctrina franceză, consideră că: determinarea competenţei trebuie să se facă pe trei planuri: competenţa de atribuire (ratione materiae), competenţă personală (ratione personae) şi competenţă teritorială (ratione loci).

Modalităţile de mai sus apar ca „sine qua non” în competenţa oricărui organ judiciar.

Criterii cu o pondere mai redusă duc şi la alte forme ale competenţei care fac ca în lege, în doctrină sau în practica judiciară să se vehiculeze şi alte numeroase forme sau categorii ale competenţei cum ar fi: în normele juridice avem referiri la competenţa personală, specială sau excepţională. În doctrina internă avem competenţă principală, competenţă complementară, competenţă absolută şi competenţă relativă. Din punct de vedere practice se vorbeşte despre competenţă aparentă, competenţă exclusivă, competenţă alternativă, competenţă alternativă etc.

Toate aceste forme ale competenţei în materie penală sunt prezentate pe larg în lucrarea de faţă atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, dacă avem în vedere bogata jurisprudenţă prin care prezenta lucrare vine în sprijinul practicienilor.