Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene si experiente ale sistemului roman de drept

Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenţie nu este destinată să înlocuiască sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului, ci ea reprezintă o garanţie internaţională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui stat.

Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului presupune interacţiunea şi integrarea a două sisteme juridice esenţialmente diferite. Ordinea juridică a Uniunii Europene s-a construit pe integrarea economică şi a înglobat treptat protecţia drepturilor omului. Sistemul Convenţiei a pornit de la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, stabilind prin jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg standarde remarcabile.

Dreptul Uniunii Europene se bazează pe subsidiaritate şi pe dialogul dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în timp ce Convenţia are ca element central acţiunea individuală. După mulţi ani de dezbateri şi ezitări, aderarea Uniunii la Convenţie a devenit o certitudine după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Dreptul primar al Uniunii prevede însă că aderarea se va face în anumite condiţii, dintre care se individualizează necesitatea respectării autonomiei dreptului Uniunii şi a competenţelor instituţiilor. 

Pentru ca un sistem de drept să aibă o bună funcţionare şi să acţioneze ca un adevărat sistem legal acesta trebuie să aibă un organ judiciar propriu care să vegheze la aplicarea în bune condiţii a normelor sale juridice şi a principiilor de drept specifice.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este astfel instituţia judi¬ciară a Uniunii Europene, care trebuie să asigure aplicarea, respectarea şi interpretarea tratatelor comunitare.

Necesitatea creării unei instanţe jurisdicţionale proprii s-a făcut simţită încă din perioada semnării tratatului care instituie prima Comunitate Europeană – cea a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), la Paris, în anul 1951. Instituţiile C.E.C.O., Înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştrii, doreau crearea unui organism judiciar care să exercite controlul asupra actelor emise de ele şi să garanteze că instituţiile C.E.C.O. nu-şi depăşesc atribuţiile interferând cu domenii ce ţin de exercitarea suveranităţii statelor. Aşadar, s-a pus în discuţie crearea unui organism judiciar sub forma unei Comisii de Arbitraj, însă în cele din urmă s-a optat pentru crearea unei Curţi de Justiţie.

BIBLIOGRAFIE:

Datorită caracterului exhaustiv al subiectului supus analizei, este de la sine înţeles că abordarea noastră nu putea fi decât una selectivă, deşi temele expuse nu sunt prezentate singular, ci de o manieră corelată şi integrată într-o succesiune logică, având în vedere inclusiv modificările şi noutăţile din domeniu publicate în Monitorul Oficial până la data de 31 decembrie 2012 şi aplicabile de la 1 ianuarie 2013.

Spaţii generoase din prezenta lucrare sunt dedicate „marjei de eroare” din actuala legislaţie în materie de TVA, conştienţi fiind că – din dorinţa de a se situa pe o poziţie dominantă – acestea pot conduce la demersuri abuzive, fie din partea contribuabililor, fie din partea organelor fiscale.

 STOC EPUIZAT!

Instituţia executării mandatului european de arestare de către instanţele naţionale este reglementată de Legea nr. 302/2004, prin transpunerea Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

Aspectele teoretice sunt prezentate in mod sintetic, urmate de o selecţie a jurisprudenţei instanţelor naţionale, cuprinzând hotărâri pronunţate de curţile de apel – instanţe competente să pună în executare mandatul european de arestare.

Aceasta ampla lucrare cuprinde numeroase comentarii, precum şi note referitoare la modificări legislative.

Dreptul european al contractelor 

Realitati. Influente. Domeniu de aplicare 

Autor: Orga-Dumitriu Gina

Teren privilegiat de afirmare a unui autentic voluntarism doctrinar şi a iniţiativelor instituţionale la nivelul Uniunii Europene, domeniul dreptului contractelor îşi trăieşte propriile experienţe sub impactul fenomenului mai larg al „europenizării”.

Obiectivul unei imagini mai coerente asupra ansamblului eterogen de instrumente alcătuind dreptul european al contractelor în stadiul său de dezvoltare actual, nefiind ignorate nici identităţile naţionale ale contractului şi nici noile forme de acţiune angajate în materie, a animat întreg discursul lucrării, legitimând dimensiunea comparativă, normativă şi prospectivă a cercetării întreprinse

Fenomenul globalizării, care marchează pregnant începutul secolului XXI, are un impact nemijlocit şi asupra criminalităţii, care a dobândit în ultimii ani valenţe transnaţionale.

In spaţiul Uniunii Europene, libertatea de circulaţie a persoanelor poate avea ca efect nedorit dezvoltarea infracţionalităţii transeuropene, în lipsa unor măsuri eficiente de prevenire şi combatere a unui asemenea fenomen. Astfel, atât la nivel universal, cât şi la nivel regional, s-a impus intensificarea cooperării internaţionale în materie penală şi adoptarea unor noi instrumente juridice, menite a da un răspuns eficient unei criminalităţi fără frontiere. Demersul nostru ştiinţific urmăreşte să aducă la zi cercetările în domeniul cooperării juridice şi judiciare internaţionale în materie penală şi să abordeze de o manieră unitară diferitele forme de cooperare: extrădarea şi predarea în baza unui mandat european de arestare; predarea către tribunalele internaţionale, cu precădere Curtea Penală Internaţională; transferul de proceduri în materie penală; transferarea persoanelor condamnate; asistenţa judiciară internaţională în materie penală, inclusiv cea între statele membre ale Uniunii Europene.

Intreaga lucrare îşi propune să aducă argumente juridice solide privind rolul pe care instrumentele juridice privind cooperarea internaţională şi europeană în materie penală îl au nu doar în dezvoltarea dreptului internaţional penal, ci şi în stabilirea unor standarde comune privind dreptul penal internaţional.

Respingerea trimiterilor preliminare se constituie într-un domeniu distinct în cadrul relaţiei între instanţele judecătoreşti naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În acest cadru, judecătorul naţional este în plenipotenţa puterilor sale de judecător european, cel care apreciază îndeplinirea condiţiilor privind admisibilitatea trimiterii preliminare şi care, în temeiul tratatelor europene şi al legilor naţionale, poate trece la interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Volumul constituie un ghid aplicat pentru practicieni – în special pentru judecători şi avocaţi – în privinţa temeiurilor juridice care ar putea fi avute în vedere în solicitarea iniţierii unei cereri pentru pronunţarea unei decizii preliminare, dar mai ales a motivelor care au condus la respingerea cererii.

În toate cazurile, responsabilitatea revine judecătorului naţional care trebuie să fie pregătit pentru dialogul jurisdicţional. Reunirea între aceleaşi coperţi a tipologiilor esenţiale de respingere a trimiterilor preliminare nu îndrumă instanţele judecătoreşti la absenţa dialogului judiciar, ci oferă indicii cu privire la calitatea acestui dialog, esenţial pentru funcţionarea Uniunii Europene (şi pentru corecta aplicare a acestui drept în România).