Ciupercile comestibile constituie un produs agroalimentar foarte apreciat în arta culinară. Acest fapt se datorează în primul rând, valorii nutritive deosebite care depinde în principal, de compoziţia chimică complexă a lor.
Compoziţia chimică diferă de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi specii depinde de stadiul de dezvoltare, de substratul nutritiv pe care se dezvoltă, de partea carpoforului luată în consideraţie (pălărie, picior, lamele etc.), de factorii ecologici în perioada de creştere etc..
În general, compoziţia ciupercilor este alcătuită din apă (care reprezintă peste 80% din greutatea totală) şi substanţa uscată (materii organice şi minerale).
Prezentate, procentual, principalele grupe de substanţe care intră în alcătuirea ciupercilor raportate la 100 g substanţă proaspătă:
Apă: 82-92%
Substanţă uscată: 8-18% din care: substanţe organice: 7,5-16,5%: proteine: 3-6%, glucide: 1-3% si alte substanţe lipsite de azot: 2,5-5%
Lipide (grăsimi): 0,5-1%
Alte substanţe organice: 0,5-1,5%
Proteinele din ciuperci sunt asemănătoare, ca structură, cu proteinele din cazeina din lapte, albumina din ou, gliadina din boabe de grâu, fi ind alcătuite din aceiaşi aminoacizi.
Retete culinare si Conserve cu ciuperci | Carte de: Ioana Tudor
Proteinele din ciuperci sunt comparabile cu cele din carne şi chiar dacă din punct de vedere cantitativ, ciupercile conţin mai puţine proteine decât carnea, ele sunt sufi ciente pentru organismul uman. Totodată, constituie factorul chimic fundamental al proceselor vii din organism.
Această lucrare se doreşte a veni în sprijinul celor ce recoltează ciuperci din flora spontană pentru a putea evita greşelile şi confuziile inerente. Nu este o lucrare pentru micologii specializaţi, nu abordează detaliile ce ţin de expunerea la microscopul optic, electronic sau cu baleaj a unor părţi componente ale ciupercilor. Se face referire la părţile componente ce se pot observa cu ochiul liber, formă, culoare, gust, consistenţă, miros, reacţie la atingere, rupere sau tăiere etc.
În librării au mai apărut lucrări cu prezentarea de specii de ciuperci, însă acestea nu erau specii ce cresc în ţara noastră, deci erau lucrări traduse, iar prezenta carte se doreşte a veni în sprijinul culegătorului şi consumatorului autohton. De aceea am încercat să prezint cele mai importante specii de ciuperci comestibile, toxice şi fără valoare alimentară din ţara noastră şi cu marea diversitate de denumiri populare în funcţie de zona geografică.
În prezenta lucrare vor fi descrise patru specii de ciuperci Pleurotus ce pot fi luate în cultură în prezent în ţara noastră precum şi tehnologia de cultură pentru 7 specii, pentru cultivatorii români .
Cele patru specii de Pleurotus cultivate la noi în ţară şi pentru care sunt elaborate tehnologii de cultură sunt:
- Pleurotus ostreatus (păstrăvul vânăt, păstrăvul de fag sau bureţi);
- Pleurotus florida (păstrăvul crem-roşiatic sau buretele crem-roşiatic);
- Pleurotus cornucopiae (buretele cornet, buretele galben sau cornul abundenţei);
- Pleurotus sajor-caju (păstrăvul brun sau buretele brun).
Ciupercăria poate fi o afacere mai mică sau mai extinsă, în funcţie de ceea ce se doreşte. În prezenta lucrare autoare vine cu soluţii atât pen tru marii cultivatori, dar mai ales pentru cultivatorii mici, pentru cei ce vor să cultive ciuperci în sistem clasic-gospodăresc, cu investiţii minime. Diferenţa dintre ciupercăriile clasice şi cele intensive este repzentată de suma fondurilor investite şi care determină amploarea, suprafaţa şi tehnologizarea.
O ciupercărie intensivă este o mică uzină de produc ciuperci, cu funcţionare non-stop, cu mecanizare, automatizare şi microclimat controlat pe computer. Ciupercăria nu cunoaşte pauze sau sărbători, se udă sau se recoltează şi de Revelion şi de Paşte, şi în orice duminică. Fluxul de lucru este continuu ca şi în zootehnie sau în alte ramuri cu funcţionare non-stop.
Trufele (Tuber spp.) sunt ciuperci comestibile cu un gust şi o aromă excepţionale, bogate în substanţe nutritive, minerale, vitamine şi cu steroizi care sunt feromoni sexuali.
- Istoricul porcului modern: felul în care s-au dezvoltat rasele, ghidul principalelor rase, alegerea porcului care vi se potriveşte cel mai bine,
- Inceputul: cerinţe legale, costuri, împrejmuiri, adăposturi, construirea unui cort pentru porci într-o zi.
- Achiziţionarea: când să se cumpere porcii, unde se pot găsi, ce trebuie să se caute, porci cu sau fără pedigree.
- Hrănirea: reguli şi regulamente, cerinţa de hrană, hrană din comerţ versus hrană preparată în gospodărie.
- Sănătate şi bunăstare: îngrijirea corespunzătoare, boli comune, metode de profilaxie, administrarea injecţiilor.
-Carne de la porcul din ogradă: pregătirea psihologică, planificarea, abatoarele, transportul porcilor, produsele din carne de porc, vânzarea produselor.
- Iînmulţirea: alegerea lotului, cicluri de reproducere, îngrijirea nutriţională şi medicală, împerecherea, inseminarea artificială, fătatul, îngrijirea purceilor, înţărcarea.
La nivel european s-a considerat necesar a se stabili unele standarde minime comune pentru protecţia porcilor de fermă şi de îngrăşare, pentru a garanta dezvoltarea raţională a producţiei. Porcinele ar trebui să beneficieze de un mediu corespunzător nevoilor lor de mişcare şi explorare. Bunăstarea porcinelor este ameninţată de restricţiile severe de spaţiu. Atunci când porcinele sunt ţinute în grupuri, trebuie luate măsuri de administrare corespunzătoare pentru protecţia lor şi pentru a spori nivelul lor de bunăstare.
Scroafele preferă interacţiunile sociale cu alte porcine atunci când li se oferă libertatea de mişcare şi un mediu variat. Prin urmare, ţinerea scroafelor în spaţii permanent închise ar trebui interzisă, consideră Uniunea Europeana.
Tăierea cozii, tăierea şi pilirea dinţilor pot provoca porcinelor dureri imediate şi uneori prelungite. Castrarea poate provoca dureri prelungite care pot fi mai intense în cazul în care intervine ruperea ţesuturilor. Prin urmare, aceste practici sunt în detrimentul bunăstării porcinelor, în special atunci când sunt efectuate de către persoane incompetente sau lipsite de experienţă.
În acest context se considerat necesară stabilirea unor norme care să asigure practici mai bune. Mai multe detalii despre toate acestea veţi găsi în lucrarea de faţă.
Indiferent de substratul nutritiv pe care se instalează, mecanismul de nutriţie al ciupercilor superioare este în general următorul: miceliul vine în contact cu substratul nutritiv şi prin enzimele pe care le conţine, descompune substanţele organice complexe în produşi mai simpli (cu moleculă mai mică), pe care îi absoarbe.
Procesul de absorbţie se face pe toată suprafaţa miceliului prin osmoză. Pentru asimilaţie, shiitake prezintă un echipament enzimatic care le permite fructificarea pe substraturi lignocelulozice formate din: rumeguş, scoarţă, talaş şi lemn de esenţe foioase, paie de cereale, coceni de porumb, fân, coji de floarea soarelui etc. Am menţionat numai materiile prime ce sunt disponibile în ţara noastră.